Scăderea CO2 este o dogmă. Cu toate acestea, există și alte măsuri care nu dăunează economiei: de la protecția sistemului agroalimentar la energia nucleară, până la apărarea împotriva incendiilor și inundațiilor.
În cele din urmă, un început de eco-realism apare în limbile politicii din Italia: trebuie să asigurăm teritoriul împotriva fenomenelor meteorologice extreme, incendiilor etc.
Până acum, misiunea de decarbonizare era predominantă în UE în sens de monopol față de cea de adaptare ecologică, de parcă prima ar fi singura soluție la problemele schimbărilor climatice. Dar apar două probleme.
În primul rând: strategia globală de decarbonizare, adică reducerea efectului de seră prin considerarea CO2 ca principalul responsabil pentru creșterea temperaturilor (acest unic fapt cert bazat pe datele NASA bine culese în ultimele decenii) urmărește să limiteze creșterea termică a planetei cu 1,5 grade spre sfarsitul secolului.
Dar între timp ce facem, observând că schimbările climatice sunt deja în curs cu un impact evident?
Decarbonizarea chiar și cu prețul punerii în pericol a economiei? Dar scenariul global de accelerare a decarbonizării, dacă aceasta ar fi soluția reală, arată dificultăți în transformarea economiei care o fac impracticabilă.
În plus, pe tabelele economiștilor încep să apară prognoze tehnice care ridică probabilitatea unei creșteri a temperaturilor capabile să perturbe climatul încă din 2030-40.
În al doilea rând: în comunitatea științifică dedicată climei există o parte semnificativă care contestă soluția unică de decarbonizare pentru că cauzele încălzirii ar putea fi multe și nu neapărat CO2 sau doar aceasta.
Științele, de exemplu economia sau urbanismul, care pentru a face modele așteaptă contribuții de la cei dedicați studiului climei, sunt în dificultate pentru că primesc indicații care fie nu sunt suficient de precise, fie vizibil viciate de ideologie.
Ar fi util să existe o comparație tehnică între diferitele școli științifice, dar cea decarbonizantă o respinge, adică nu vrea să apere ipoteza de critică, încălcând metoda științifică care impune un maxim de critică oricărei ipoteze.
De altfel, cine scrie coordonează un grup de cercetători (euro-americani) angajați în „planificarea scenariilor economice predictive”: grupul (sub) care pretinde că a ghicit tendințele și probabilitățile lor este forțat să se expună la cele mai acerbe critici posibile și să-și demonstreze capabilitățile de a se apăra.
Apoi, coordonatorii echipei decid cât de mult și dacă să corecteze pe baza datelor care au apărut în comparație.
Toată lumea din grup acceptă cu bucurie această abordare critică, chiar extremă cu crize de leșin și isterie în timpul teleconferințelor foarte criptate, pentru că în final scenariul iese mai competitiv și mai predictiv decât alții, din păcate legate de confidențialitate pentru că companiile plătitoare își doresc o „putere cognitivă” exclusiv.
Dar cercetătorii universitari sunt lăsați liber să scrie în contracte, deși sunt obligați să nu mai pomenească detaliile unui anumit scenariu strategic.
Comunitatea științifică mono-orientată spre decarbonizare pare să ia în principal bani publici.
Cineva din grupul scriitorului s-a întrebat dacă această atitudine a fondurilor publice se datorează faptului că pretinsa soluție de decarbonizare costă mai puțin și este mai ușor de acceptat decât o ecopolitică a prevenției, orientată neapărat spre o ecologie artificială enorm de complexă.
Datele disponibile nu au permis o analiză clară, dar arată o conștientizare din partea liderilor politici că decarbonizarea ecopoliticii nu va putea evita dezastrele ecologice.
Prin urmare, scriitorul a cerut grupului de cercetare să înceapă să modeleze, cu inginerie economică și tehnologie evolutivă, politici de eco-adaptare care să protejeze activitățile umane de orice variație de mediu, deoarece această tendință viitoare este mai probabilă decât altele din lumea dezvoltată.
Numele programului este „ecologie artificială”, care sperie, dar prima sa fază se intitulează „eco-adaptare” care este mai puțin înfricoșătoare și începe să adere la bunul simț al prezentului prin pregătirea consensului pentru artificializări mai puternice în viitor, în democrații.
Primul obiectiv eco-adaptativ se referă la sistemul agroalimentar: protecții mai largi și selecție de plante pentru a obține unele mai rezistente la secete și inundații precum și mai productive de hrană pe unitate (10 ani).
Al doilea se referă la case: toate trebuie să aibă microclimate controlabile (15 ani).
În al treilea rând: avem nevoie de mai multă energie la costuri reduse, nucleare (15 ani) și hidrogen (5 ani) predominante într-o matrice cu orice sursă eficientă.
În al patrulea rând: infrastructură protejată de climă (50 de ani).
În al cincilea rând: apărarea împotriva creșterii nivelului mării (50 de ani, progresivă).
Al șaselea: difuzie largă a instalațiilor de desalinizare pentru cicluri închise de apă dulce (progresiv de astăzi).
Al șaptelea: zonarea reticulară restrânsă a pădurilor, astfel încât focul dintr-un cadran să nu se extindă la celelalte (imediat).
Acestea sunt principalele misiuni eco-adaptative în următorii 50 de ani în Italia pentru a o face eco-fiabilă și un pionier în tehnici.
Decarbonizare? De asemenea, este bun pentru pregătirea epuizării combustibililor fosili și a înlocuirii acestora cu alte surse, dar fără conflicte între mediu și economie.
Și după 2070?
Adevărata ecologie artificială: noi plante create genetic pentru a crește biodiversitatea, centre urbane autoclimatice, noi materiale.
Cum a început Noe.
Sursa: laverita.info
Adaugă comentariu