Întreaga lume a condamnat Hamas pentru atacul violent pe care l-a lansat pe 7 octombrie trecut împotriva Israelului, declanșând represaliile brutale ale statului evreu și aruncând din nou Orientul Mijlociu și lumea în haos.
Puțini, însă, începând cu comentatorii și jurnaliștii occidentali, se concentrează pe ceea ce este totuși un adevăr istoric dovedit de numeroase surse, inclusiv recunoașterea explicită a unor politicieni și oficiali israelieni importanți:
adică, că Hamas a fost, de la origini, susținut și finanțat de către Israel însuși cu o intenție strategică specifică, atât de mult încât Avner Cohen, un fost oficial israelian în afaceri religioase, a declarat în mod explicit pentru Wall Street Journal în 2009 că gruparea militară palestiniană „este o creație a Israelului”.
Există numeroase documente și mărturii care confirmă legătura strânsă dintre mișcarea islamistă radicală și Tel Aviv, începând cu cele scurse de-a lungul timpului datorită muncii lui Julian Assange și a personalului WikiLeaks.
Ziarul israelian Haaretz a publicat recent și un articol intitulat:
„O scurtă istorie a Alianței Netanyahu-Hamas” care afirmă în mod explicit că „De peste un deceniu Netanyahu a contribuit, în diferite moduri, la creșterea puterii militare și politice a Hamas.
Netanyahu este cel care a transformat Hamas dintr-o organizație teroristă cu puține resurse într-un organism semi-statal”.
La baza acestei strategii aparent autodistrugătoare s-a aflat dorința de a slăbi principala opoziție față de ocupația israeliană, și anume Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP) a lui Yasser Arafat, care până în anii 1980 a reunit toate acronimele care au luptat pentru eliberarea Palestinei.
OLP a reprezentat o amenințare serioasă pentru Tel Aviv: Israelul a permis așadar finanțarea și proliferarea Hamas în umbră în cea mai clasică logică de a ”divide și a cuceri”.
O strategie dusă în timp și prin hotărârea fermă de a contracara orice reconciliere politică dintre Autoritatea Națională Palestiniană și Hamas.
OBIECTIVELE ȘI FINANȚAREA HAMAS
Însă slăbirea OLP nu este singurul obiectiv pentru care Israelul a alimentat și a permis ca fonduri uriașe să intre în cuferele Hamas.
Există cel puțin alte trei obiective importante pe care Tel Aviv le-a urmărit prin mișcarea islamistă:
- fabricarea și menținerea unei opoziții violente și fundamentaliste pentru a înstrăina opinia publică internațională față de cauza palestiniană;
- justifică represaliile, extinderea așezărilor și continuarea ocupației sub pretextul luptei cu terorismul, dezbină palestinienii și, prin urmare, împiedică nașterea unui stat palestinian unit.
Față de acest ultim punct, apare fundamentală explicația oferită de generalul israelian Gershon Hacohen care, într-un interviu acordat ziarul online Mida, a declarat că:
„Hamas în Gaza este un obstacol în calea tuturor inițiativelor internaționale care vizează impunerea unei soluții bidirecționale asupra statelor noastre”.
Faimos pentru criticile sale de dreapta la adresa liderului Likud, generalul Hacohen a explicat că Netanyahu „a împiedicat realizarea planului lui Abbas de a crea un stat palestinian unit. Trebuie să profităm de situația de separare dintre Gaza și Ramallah.
Acesta este unul dintre cele mai mari interese ale Israelului și nu este posibil să înțelegeți campania împotriva Gazei dacă nu înțelegeți acest context”.
Din această perspectivă, statul evreiesc a permis întotdeauna în culise transferul de fonduri uriașe către gruparea islamică palestiniană:
Qatarul, principalul finanțator al grupului de când Hamas a preluat controlul Fâșiei în 2007, trimite milioane de dolari în Gaza administrată direct de Hamas.
Purtătorul de cuvânt al Likud, Jonatan Urich, a spus că Netanyahu „a distrus practic viziunea statului palestinian în aceste două locuri și că „O parte din rezultate sunt legate de banii din Qatar care ajung la Hamas în fiecare lună”.
Însuși premierul israelian, în martie 2019, în cadrul unei întâlniri a parlamentarilor Likud în care se discuta problema transferului de fonduri către Hamas, a declarat că:
„oricine se opune unui stat palestinian trebuie să susțină livrarea de fonduri către Gaza, deoarece menținând separarea dintre Autoritatea Palestiniană din Cisiordania și Hamas din Gaza, vom împiedica crearea unui stat palestinian”.
ORIGINILE HAMAS
Hamas își are rădăcinile în Frăția Musulmană, o organizație născută în Egipt în 1928, care aspiră la înființarea unui stat islamic, după modelul principiilor Sharia.
Organizația politică, dotată cu o formațiune paramilitară, s-a opus Comitetului Ofițerilor Liberi, o grupare pro-independență formată din militari care intenționau să întemeieze un Egipt modern și laic.
În 1952, Comitetul, sub conducerea lui Gamal Abdel Nasser, a efectuat o lovitură de stat care a răsturnat monarhia, forțând armata britanică, pe atunci încă staționată în Egipt, deși a acordat țării independența aproape completă în 1936, să abandoneze Canalul Suez.
După nașterea Israelului în 1948, Frăția a început să recruteze „adepți” tot în Gaza, atunci sub guvern egiptean.
Nasser, însă, a reprimat cu brutalitate organizația islamistă, până când a suferit înfrângerea Israelului în Războiul de șase zile din 1967!
Din acel moment, statul evreu și-a asumat controlul asupra Gaza și Cisiordania, slăbind strânsoarea asupra Frăției impuse de Nasser și vânând, în schimb, membrii Al-Fatah (principalul partid OLP) și celelalte facțiuni laice ale rezistenței palestiniene.
În anii 1970 și 1980, Israelul a colaborat cu un cleric infirm, pe jumătate orb, pe nume șeicul Ahmed Yassin, șeful Frăției Musulmane din Gaza, exact când punea bazele a ceea ce avea să devină Hamas.
De fapt, Yassin a fondat grupul islamist Mujama al-Islamiya, un precursor al Hamas care a fost recunoscut oficial de Israel ca organizație de caritate și apoi, în 1979, ca asociație.
Guvernul statului evreiesc l-a sprijinit în tăcere pe clerul paraplegic, tolerând crearea unei rețele mari de școli, clinici, grădinițe și o bibliotecă.
Israelul a permis, de asemenea, crearea Universității Islamice din Gaza, pe care o consideră acum un focar de militantism.
Scopul liderilor sionişti a fost să permită grupării islamiste să existe ca o contrapondere a naționaliștilor seculari ai OLP şi a facțiunii sale dominante, Fatah a lui Yasser Arafat.
Potrivit lui Tony Cordesman, analist din Orientul Mijlociu la Centrul pentru Studii Strategice, Israelul „a ajutat Hamas direct și indirect să-l folosească ca antagonist al OLP”.
Statul evreiesc a stimulat, de asemenea, diviziunea între naționaliștii seculari și islamiști, făcându-se adesea deoparte în timp ce cele două facțiuni luptau, uneori violent, pentru control sau influență în Fâșia și Cisiordania.
Mai mult, potrivit unor mărturii, Tel Aviv nu numai că a tolerat dezvoltarea fracțiunii islamiste, dar a și finanțat-o direct prin armată și Mossad, agenția de informații israeliană.
În acest sens, generalul Yitzhak Segev, guvernator militar israelian în Gaza la începutul anilor 1980, a dezvăluit pentru New York Times modul în care Israelul a finanțat mișcarea islamică palestiniană:
„guvernul israelian mi-a dat un buget și guvernul militar l-a dat moscheilor”.
Generalul a mai spus că a avut contacte regulate cu șeicul Yassin, parțial pentru a-l monitoriza:
„principalul nostru dușman era Al-Fatah”, iar clerul „era încă sută la sută pașnic” față de Israel, a explicat el.
Ulterior, Yassin a fost arestat de două ori: în 1984, când armata israeliană a identificat un depozit de arme în urma unei informări din partea unor membri ai Al-Fatah, și în 1989.
Cu prima ocazie, șeicul a explicat că armele nu ar fi fost folosit împotriva Israelului, dar împotriva grupărilor palestiniene antagoniste și, prin urmare, a fost eliberat din închisoare după un an.
În ’89, însă, Hamas a lansat primul atac împotriva Israelului, răpind și ucigând doi soldați, ceea ce a dus la condamnarea clericului islamist la închisoare pe viață.
Între timp, în 1987, în timpul primei Intifade, Yassin și alți șase islamiști Mujama au lansat Hamas, sau Mișcarea de Rezistență Islamică, la fel cum liderul OLP Yasser Arafat, care urmărea nașterea statului palestinian prin negocieri de pace cu Israelul, a renunțat la asumarea „distrugerii Israelului” cuprinsă în statutul OLP, recunoscându-i dreptul de a exista în aceleași condiții pentru statul palestinian.
Din acel moment, OLP a fost acuzată de trădare de către Hamas și de-a lungul timpului a înstrăinat tot mai mult sprijinul populației civile, tot din cauza dezvoltării coloniștilor israelieni pe teritoriile palestiniene, în special în Cisiordania.
Acest lucru a condus la un consens din ce în ce mai mare față de Hamas din partea populației arabe, exact conform „planului” Israelului, care a atins apogeul la alegerile palestiniene din 2006.
ALEGERILE DIN 2006 ȘI STRATEGIA DIVIDE ȘI CUCEREȘTE
În ianuarie 2006, alegerile legislative palestiniene, ultimele organizate, au fost câștigate de Hamas cu 44% din voturi, în timp ce Al-Fatah a obținut doar 41%.
Cu toate acestea, repartizarea votului între Gaza și Cisiordania nu a fost uniformă: partidul islamist, de fapt, obținuse un sprijin mai mare în Fâșie și Al-Fatah în Cisiordania.
Lupta pentru controlul celor două teritorii a declanșat un adevărat conflict armat între cele două facțiuni, cunoscut și sub numele de război civil palestinian, care a continuat din 2006 până în prima jumătate a anului 2007.
În iunie, după ciocniri violente, Hamas a câștigat controlul asupra Gaza.
În anii care au urmat războiului civil, au existat mai multe încercări de reconciliere între cele două facțiuni palestiniene, mereu boicotate de Israel și, în special, de Netanyahu!
În 2011, când Abbas a decis să plece în Gaza pentru a semna un acord cu Mișcarea de Rezistență Islamică, armata israeliană a ucis doi activiști Hamas în Gaza, în ceea ce a fost numită o „escaladare premeditată” de către Israel.
Cel mai rău coșmar al liderului Likud, reconcilierea dintre cele două facțiuni palestiniene principale, era de fapt pe cale să se împlinească: au urmat o serie de amenințări diplomatice din partea Israelului, inclusiv sancțiuni economice împotriva AP și încheierea colaborării în probleme de securitate.
Netanyahu însuși a declarat că discuțiile despre reconciliere au fost cereri pentru distrugerea Israelului și s-a opus ferm ideii unui guvern de unitate:
actualul prim-ministru al statului evreu, prin urmare, pe de o parte, a permis transferul de fonduri către Gaza, dintr-o parte a Qatarului, pentru că, după cum scrie Haaretz „trimisul Qatarului vine și pleacă în Gaza după bunul plac”; pe de altă parte, el susține că reconcilierea dintre Al-Fatah și partidul islamist ar constitui o amenințare la adresa păcii Israelului.
În realitate ar constitui posibilitatea concretă de aplicare a soluției cu două state, obstacolată de Likud și sionismul religios.
O a doua reconciliere între Hamas și Al-Fatah a fost realizată în aprilie 2014, când cele două partide au prezentat un guvern de unitate care ar deschide calea pentru noi alegeri, pentru a alege un nou președinte și parlament palestinian.
Chiar și atunci, Israelul și-a arătat opoziția anunțând că nu va negocia niciun acord și punând în aplicare măsuri punitive.
Câteva luni mai târziu, în iulie, Israelul a lansat Operațiunea Protective Edge, o campanie militară împotriva Hamas și a altor grupuri din Fâșia Gaza, menită să stopeze lansările de rachete, care în mod curios a început imediat după anunțul nașterii unui guvern palestinian de unitate națională.
Din nou, potrivit ziarului israelian Haaretz, Netanyahu ar fi scurs un document militar secret în care se specifica că intervenția la sol în Gaza, în cadrul Operațiunii din 2014, ar fi costat viața a sute de soldați, creând astfel un climat de opoziție la o invazie terestră pe scară largă.
Naftali Bennet, în 2019, referitor la publicarea documentului, a declarat că:
„Cineva a avut grijă să-l divulge presei pentru a crea o scuză pentru a nu acționa […] este una dintre cele mai grave scurgeri din istoria Israelului”.
Yuval Diskin, șeful Serviciului de Securitate al Afacerilor Interne Shin Bet din 2005 până în 2011, a declarat lui Yedioth Ahronoth în ianuarie 2013:
„Dacă ne uităm la situația de-a lungul anilor, unul dintre principalii oameni care au contribuit la întărirea Hamas este Bibi Netanyahu, încă de la primul său mandat ca prim-ministru”.
Deja în anii 1990, actualul prim-ministru israelian a contribuit la sabotarea acordurilor de la Oslo semnate în 1993 de premierul israelian de atunci Yitzhak Rabin și de liderul OLP Yasser Arafat, eliberându-l pe șeicul Ahmed Yassin în 1997 din „motive umanitare”.
Acordurile de la Oslo au fost întotdeauna opuse de gruparea islamistă palestiniană și aplicate cu mare reticență de Tel Aviv!
Netanyahu știa că poate conta, încă o dată, pe Hamas pentru a torpila acordurile de la Oslo, atât de mult încât deputatul de stânga Yossi Sarid a definit eliberarea ca ”puţin machiavelianism”.
Mai târziu, după ce l-a deportat pe Yassine în Iordania, el l-a autorizat să se întoarcă în Gaza, unde a fost primit ca un erou în octombrie 1997.
Potrivit unui articol din Wall Street Journal, veteranul ofițer Mossad Efraim Halevy, care a negociat eliberarea șeicului ar fi a spus că eliberarea clericului a fost greu de înghițit, dar că Israelul nu a avut de ales.
Când Halevy a fost numit director al agenției de spionaj doi ani mai târziu, Yassin a fost ucis de un atac aerian israelian.
STRATEGIA ȘI OBIECTIVELE ISRAELULUI ASUPRA FÂȘIEI GAZA
În lumina acestui fapt, pare clar modul în care nașterea și întărirea Hamas au jucat un rol important în strategia Israelului nu numai pentru a preveni crearea efectivă a unui stat palestinian, ci și ca pretext pentru perpetuarea atacurilor militare împotriva Fâșiei!
Un document Wikileaks publicat în 2010, raportează mărturia unui schimb diplomatic din 2006 între directorul de atunci al informațiilor militare israeliene, generalul-maior Amos Yadlin, și ambasadorul american în Israel Richard Jones, din care reiese sprijinul israelian pentru o Fâșie Gaza guvernată de Hamas, pe care Tel Aviv o va declara ulterior o „entitate ostilă”, obținând astfel pretextul de a lansa atacuri masive asupra enclavei.
Și așa iată-ne cu evenimentele din 7 octombrie, când unul dintre cele mai puternice aparate militare din lume a fost surprins de atacul fără precedent planificat de luni de zile de Hamas, iar Netanyahu a obținut pretextul de a lansa o ofensivă fără precedent în Fâșia Gaza.
Și în timp ce populația civilă palestiniană suferă un genocid de proporții enorme, cu peste 10.000 de victime într-o lună, guvernul de la Tel Aviv se gândește să revină pentru a ocupa Fâșia.
Deși această intenție a fost boicotată de Washington, obiectivele israeliene de control al enclavei sunt evidente, exprimate public de Netanyahu și de unii membri ai guvernului său, precum și dorința de a efectua curățarea etnică a poporului palestinian, înnegrită în alb în mai multe documente, pentru a permite cetățenilor israelieni să se stabilească în zonă.
Chiar și în acest caz, așadar, Hamas ar fi facilitat, cu bună știință sau nu, strategia Israelului.
Surse:
https://www.lindipendente.online/2023/11/10/come-israele-ha-agevolato-e-finanziato-lascesa-di-hamas/
https://www.wsj.com/articles/SB123275572295011847
https://web.archive.org/web/20090926212507/http:/online.wsj.com/article/SB123275572295011847.html
https://theintercept.com/2018/02/19/hamas-israel-palestine-conflict/
https://www.972mag.com/the-unfolding-lie-of-operation-protective-edge/
https://www.aljazeera.com/news/2014/6/3/palestinians-form-consensus-government
https://www.lindipendente.online/2023/11/09/usa-e-israele-si-scontrano-sul-futuro-di-gaza/
Adaugă comentariu