Știm că un cutremur violent în 6 februarie a devastat regiuni întregi din Siria și Turcia, înregistrând valori de aproximativ 7,8 pe scara Richter.
Epicentrul celor mai importante este situat chiar la granița dintre cele două state, care a fost urmată de o serie de șocuri ulterioare care au extins zonele implicate, cu un bilanț de morți și o devastare care, conform primelor estimări (încă provizorii) a depășit 39.000 de morți, ca să nu mai vorbim de pagube materiale mari.
Printre clădirile distruse se numără numeroase lăcașuri de cult creștine și islamice, precum Moscheea Yeni din Malatya sau catedrala din Iskederum.
În detaliu, site-ul ISPI1 relatează că „Primul, dezastruos cutremur cu magnitudinea 7,8 s-a produs în apropierea orașului Gaziantep, în sudul Turciei, la aproximativ 90 de kilometri de granița cu Siria, prinzând multe dintre victime în somn.
Al doilea, cu magnitudinea 7,5, a lovit câteva ore mai târziu în aceeași regiune, de data aceasta lângă orașul Kahramanmaras.
Ambele au fost urmate de o multitudine de replici care au numărat deja peste o sută de cutremure și au fost resimțite și în Liban, Cipru și Israel”.
Turcia, Turcia... și Siria?
La început, mai ales din punct de vedere mediatic, atenția s-a concentrat aproape exclusiv asupra Turciei, fie din motive geopolitice, fiind țară membră NATO, fie din cauza situației din zonă.
Spre deosebire de Ankara, în Siria, de la începutul conflictului civil din 2011, doar unele regiuni se află sub controlul efectiv al guvernului de la Damasc, în timp ce celelalte, dintre care câteva sunt situate în zonele afectate de cele mai devastatoare consecințe ale cutremurului, sunt în mâna rebelilor, sprijiniți de Turcia și Occident (și considerați aproape de Al Qaeda și Isis)!
În contrast, președintele sirian Bashar Al-Assad are Rusia și Iranul ca principali aliați. Ceea ce s-a spus, însă, nu ar trebui să sugereze că cutremurul nu a implicat toate partidele politice, atât Idlib, controlat de rebelii Armatei Libere Siriene, cât și Alep, aflat sub suveranitatea Damascului, au suferit efecte devastatoare.
Diviziunea se reflectă și în sistemul de ajutorare și protecție civilă: guvernul funcționează în propria sa parte, în timp ce cel din mâinile rebelilor vede angajamentul așa-numitelor Căști Albe, o organizație neguvernamentală finanțată în mare parte de către Statele Unite și aliați, și care, este destul de înșelător să considerăm o simplă organizație umanitară.
Cel puțin inițial, în mass-media a apărut o anumită tendință de a acorda mai multă importanță a ceea ce se întâmplă în Turcia, mai degrabă decât în Siria.
Un rezumat a fost făcut de jurnalistul Alberto Negri, în care afirmă:
„Ambasadele siriene închise, fără relații diplomatice, sancțiuni generale europene și americane, Biden care nu menționează Siria în discursul său despre cutremur: nici măcar această tragedie nu zguduie geopolitica occidentală.
Doar minoritățile laice și creștine își îndreaptă un gând către acea țară: aș vrea să-mi smulg articolele din Kobane, Alep, Rojava și să le fac bucăți în fața acestei diplomații a invidiei care ignoră soarta popoarelor”.
Oportunism geopolitic
Dacă este adevărat că istoria ne învață că multe evenimente naturale dezastruoase au fost cauza unor mari schimbări, trebuie să ne întrebăm ce repercusiuni, dacă există, ar putea apărea în acest caz.
Având în vedere că vorbim de estimări prudențiale și simple previziuni, în așteptarea testării faptelor, un prim punct de plecare pentru reflecție se referă la structura politică internă a Turciei, unde pe 14 mai vor avea loc alegeri pentru reînnoirea parlamentului și a președinției republicii.
În timp ce primele critici la adresa opoziției pentru o politică de „prevenție slabă” și plângerile cetățenilor cu privire la încetineala eforturilor de ajutorare se revarsă deja, dorința lui Erdogan de a demonstra, și cât mai rapid, alegătorilor săi că știe să gestioneze eficient noua situație de urgență!
Și nu doar frontul intern îl îngrijorează pe „sultan”, în condițiile în care angajamentul de a face față calamității ar putea distrage atenția angajamentului și resurselor de pe arena internațională în care Turcia este angajată de ceva timp, începând chiar din Siria, cu alți jucători gata, cinic, să profite de ea.
Pentru moment, solidaritatea internațională pare să prevaleze, occidentalii (inclusiv Italia) angajându-se să acorde primul ajutor (în special pentru Turcia)!
Chiar și țările care au în mod tradițional diverse motive de conflict cu Turcia, precum Egiptul, Grecia și Armenia, au oferit sprijin, dar este clar că efectele vor trebui evaluate pe termen lung.
Siria, o tragedie fără sfârșit
Apropo de Siria, după ce occidentalii și-au „amintit” și de cealaltă națiune implicată, trebuie remarcată oferta de ajutor a Israelului, care s-a declarat gata să ofere ajutor „inamicului” său istoric.
Nu trebuie uitat că Siria (sau mai bine zis, guvernul de la Damasc) este supusă în prezent unor sancțiuni grele din partea SUA și UE, care au declanșat primele plângeri, precum cea a Comunității din Sant'Egidio, Italia, care scot în evidență modul în care sancțiunile ar putea împiedica mașina de salvare.
Raportul nu a fost însă acceptat de Comisia Europeană, șeful Urgențelor, Janez Lenarcic, care a precizat deja că înlăturarea sancțiunilor nu este în discuție.
Spre deosebire de pozițiile discutabile luate de Executivul european, alte state arabe, precum Libanul, Irakul, Arabia Saudită, împreună cu aliații lor ruși și iranieni, se mișcă deja în favoarea victimelor cutremurului.
Până și Egiptul lui Al-Sisi, printre guvernele cele mai opuse readmiterii Siriei în Liga Arabă (de la care a fost suspendată în 2011), s-a deschis cu Damascul.
După cum precizam, este încă prea devreme să spunem dacă aceste demonstrații de solidaritate vor produce o apropiere politică între Siria și lumea arabă, nu trebuie să ne oprim asupra Israelului, având în vedere noul curs politic, dar poate cel mai semnificativ element ar putea privi tocmai relațiile dintre Damasc și Ankara.
Deja în săptămânile premergătoare cutremurului au existat zvonuri despre un contact telefonic între Erdogan și Assad, după ce prima întâlnire oficială dintre miniștrii apărării celor două țări avusese deja loc la Moscova în decembrie anul trecut.
Cele două națiuni sunt în conflict de ani de zile după conflictul început în 2011, Ankara (și Occidentul) dând mereu o mână de ajutor rebelilor, dar acum lucrurile s-ar putea schimba, din mai multe motive.
În primul rând, ar fi interesul lui Erdogan de a contracara, poate prin colaborarea cu rușii și sirienii, Forțele Democratice Siriene (FDS), filiala locală a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), o „organizație teroristă” pentru turci, europenii și Statele Unite, percepute ca o amenințare la adresa securității naționale!
Vorbim despre aceleași forțe susținute de Occident în timpul luptei împotriva ISIS și care riscă acum să fie sacrificate în numele relațiilor cu Turcia.
Tocmai în zona Siriei sub control kurd se află tabăra de refugiați pentru persoane strămutate din Shahba, în privința căreia jurnalistul și activistul Jan Hasan a lansat un apel dramatic pentru cei aproximativ 1.500 de refugiați, tăiați literalmente de la ajutor din cauza luptelor dintre diferite facțiuni.
Milioane de refugiați fără ajutor
Cert este că tabăra Shahba reprezintă doar o foarte mică parte din refugiații cauzați de războiul civil. Și aici ajungem la celălalt motiv care ar putea muta „voința de pace” a lui Erdogan.
Numai Turcia găzduiește în prezent circa 3,5 milioane de refugiați sirieni, o mare problemă pentru președinte, în condițiile în care opozițiile au promis, în caz de victorie, să rezolve problema printr-un acord cu Siria.
Iar aceasta ar oferi o posibilă explicație pentru normalizarea lui Erdogan cu Damascul: să bifeze una dintre armele aflate în mâinile adversarilor săi, anticipând vremurile și făcând el însuși acea pace, care să-i permită să-i trimită înapoi pe refugiați.
Un prim semn ar putea veni din expulzarea forțată din Turcia a aproximativ un milion dintre aceștia, care a avut loc deja în 2022, după cum au denunțat unele ONG-uri.
Erdogan are toate motivele, mai ales având în vedere numirea electorală, să-și facă griji pentru opinia sa publică, care deja nu este deosebit de favorabilă, darămite acum cu cutremurul, să aloce noi ajutoare sirienilor.
Și atunci, „sultanul” nu poate să nu țină cont de faptul că rebelii înșiși ar putea profita de urgență, așa cum ar putea face într-adevăr guvernul sirian, pentru a câștiga poziții, dând, poate, viață acelui stat kurd care pentru Erdogan nu ar reprezenta doar o înfrângere, ci un adevărat dezastru.
Toate ipotezele care îl împing probabil pe Erdogan să ia în considerare serios un acord cu președintele sirian Assad.
Cu toate acestea, este puțin probabil ca acest lucru să ducă la încetarea conflictului din Siria, unde alți actori sunt puternic prezenți, începând cu SUA care, din destabilizarea teritoriului, au câștigat controlul asupra resurselor uriașe de petrol pe care le controlează și astăzi cu propriul personal militar.
Sursa: lindependente.online
Adaugă comentariu